septembrie 17, 2008 in Aurel Popescu | Lasă un comentariu
(artă neangajată)
Nu cred că şi-a dat seama cât de mult m-a jignit. Nu sunt sigur că a înţeles ceva din dialogul nostru abrupt. Nu sunt convins că a auzit în ezitările vocii mele gemetele a mii de femei rânduite de pronia cerească să cunoască lipsurile, zbaterile, singurătăţile, bârfele şi nevrozele de „soţii de păstori şi predicatori”. Reacţionasem ca un veritabil PK (pastor kid): nervos, dureros de tulbure şi resimţind încă sentimentul abandonului şi al neglijenţei păstorului din propria mea copilărie.
Doamna (s-o păstrăm din dragoste sub protecţia anonimatului) m-a sunat dintr-o altă localitate ca să-mi spună că este gata să-mi trimită un material spre publicare în revista Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada, „Luminătorul”. Eram în 2005 editorul revistei şi aşteptam astfel de contribuţii ca pe pâinea caldă.
Bucuria mea s-a topit însă instantaneu, asemenea unui fulg de zăpadă căzut pe o plită fierbinte, atunci când am auzit titlul şi tema articolului cu pricina. Doamna, inspirată de seminarul unuia care a avut neinspiraţia să vorbească sub tema: „Arta de a fi păstor”, încredinţase şi ea hârtiei o contribuţie proprie numită: „Arta de a fi soţia păstorului”. Nu, dânsa nu avusese ocazia să cunoască această poziţie din experienţa proprie. Nu mâncase pâine de păstor şi nu gemuse sub jugul durerilor împărtăşite cu „omul chemat la altar”. Se gândise însă că ar putea să le dea câteva sfaturi acestor femei, pe care le considera vrednice de dădăcit şi foarte nerăbdătoare în anticiparea sfaturilor ei.
Dialogul nostru telefonic s-a transformat repede într-o convorbire dintre două persoane care nu vorbeau aceeaşi limbă.
– Nu, doamnă, nu cred că voi publica acel material. Am publicat într-un număr recent despre viaţa grea, dar exemplară, a soţiei fratelui păstor Teofil Talpeş şi cred că a fost suficient.
– Bine, dar asta nu înseamnă că nu puteţi publica şi sfaturile mele.
– Sunteţi soţie de păstor?, am încercat eu să-i traduc motivul reţinerii mele.
– Nu, dar asta nu înseamnă nimica. Ştiu cum trebuie să se comporte o astfel de femeie. Cred că articolul meu este foarte necesar.
– Vă rog să mă iertaţi, dar n-are rost să mi-l trimiteţi. Sunt multe alte teme pe care aţi putea să le abordaţi în articolele dumneavoastră.
– Eu totuşi vi-l trimit. Poate că îl veţi pune în arhiva dumneavoastră pentru viitor. Aveţi o asemenea arhivă, nu-i aşa?
– Desigur, dar n-am nevoie de acest articol nici acum şi nici mai târziu. Vă rog să nu mi-l trimiteţi.
După clic-ul telefonului pus în furcă, am răbufnit într-un ţipăt scurt care a eliberat toată tensiunea mea interioară şi mi-am plecat capul smerit într-o rugăciune. M-am rugat pentru doamna de la capătul firului, dar… și pentru mine.
„Arta de a fi soţia păstorului”! Mi-a venit în minte imediat chipul mamei mele, soţia păstorului Vasile Brânzei. În arhiva memoriei mele, ea era aşezată lângă alte soţii de păstori: Sabina Wurmbrand, Valerica Popescu, Emilia Serac, Cornelia Taloş, Mia Ştefănuţi, Tenzi Popovici… Nu puteam în ruptul capului să le văd pe aceste femei sfinte încadrate acum sub calificativul de „artiste”!
„Arta de a fi păstor”, „Arta de a fi soţia păstorului”… De undeva, din alte arhive ale sufletului, mi-a venit în minte ecoul unei afirmaţii categorice a lui A.W. Tozer: „Singura artă creştină este arta de a purta crucea.”
În februarie 2005, am fost la Portland să depun omagiul recunoştinţei mele lângă sicriul care adăpostea temporar trupul surorii Valerica Popescu, soţia fratelui Aurel Popescu. Mamă a şase copii, sora Valerica ne „înfiase” în inima ei şi pe noi ceilalţi, îndrăgostiţii ucenici ai soţului ei. Medic pediatru de profesie, sora Valerica era obişnuită cu copiii şi, deformaţie profesională poate, ne-a „tratat” mereu atentă la bucuriile şi necazurile noastre. Devenisem astfel de a lungul vremii frate şi prieten cu Andrei şi cu Alecu, cei doi băieţi ai ei.
Serviciul de priveghi a fost îmbăiat într-o lumină dulce şi duioasă. Prietenii veniţi de aproape sau de departe au deşirat lanţul amintirilor care pavaseră drumul trecutului înspre prezentul care ne înghesuise acum până la refuz în clădirea bisericii din Beaverton. Dintre cei ce au vorbit, Relu Băbuţ, prieten vechi al familiei, a ţinut să-i spună ceva foarte personal lui Aurel Popescu:
– Ai fost şi eşti un om deosebit, un far ales de Dumnezeu să răspândească lumina în jur. Ai luminat o generaţie de credincioşi cu lumina predicilor şi a mărturiei tale. Vreau însă să îţi spun acum ce nu ţi-am spus niciodată. Orice far trebuie să fie înălţat sus şi aşezat pe un turn ca să poată fi văzut până departe şi să poată răspândi lumina. Ei bine, turnul acesta care te-a purtat în toţi anii aceştia a fost… sora Valerica. Fără ea n-ai fi fost ceea ce eşti astăzi. Fără cântecele ei, dar mai ales fără jertfa ei necurmată, n-ai fi făcut nici pe departe ceea ce te a ajutat Dumnezeu să faci. Oamenii te-au văzut sus pe tine, dar foarte puţini au privit și spre sora Valerica. Ea te-a cărat însă mereu şi te-a sprijinit ca să-ţi poţi face tu liniştit lucrarea.
În liniştea luminoasă a sălii, mintea mi-a zburat la o altă întâmplare. Era prin 1992… L-am însoţit pe fratele Aurel spre Palos Verde, într-o vizită la familia Wurmbrand. La capătul drumului ne aştepta o uşă deschisă primăvăratec şi inimi pline de iubire. Aşezat pe tradiţionalul fotoliu, nenea Richard ne-a salutat rând pe rând cu câte un zâmbet, dar ochii lui căutau în continuare spre canatul uşii deschise…
– Aurele, unde-i Valerica?
– Ea n-a venit de data asta. A rămas acasă.
– Atunci poţi să pleci şi tu! Fără Valerica n-ai nici un fel de farmec. Poţi să pleci…
septembrie 17, 2008 in Aurel Popescu | 2 comentarii
M au invitat la un botez în 18 decembrie 2005. M am dus la Portland şi din bucuria de a l mai vedea o dată pe fratele Aurel Popescu. După serviciul de dimineaţă, mi a spus: „Ne vedem diseară. Dacă e răpirea până atunci, eu nu mai vin. Vă descurcaţi voi singuri…”
Am remarcat mereu la dânsul şi la alţi sfinţi îndrăgostiţi de Mirele lor această fierbinte nerăbdare născută din convingerea că cel mai important lucru este aşteptarea şi pregătirea pentru revenirea Domnului Isus. De fapt, un mare prelat occidental, o adevărată „faţă bisericească”, spunea cu dispreţ, vorbind fără să ştie ca marele preot din Ierusalimul de altădată, despre această caracteristică evanghelică: „Neoprotestanţii ăştia nu ţin seama de nici o tradiţie a bisericii milenare! Pentru ei nu contează decât Biblia! Se comportă simplist, de parcă Christos S ar fi înălţat la cer ieri, S ar întoarce înapoi mâine, iar astăzi ei au datoria să spună urgent la toţi oamenii despre aceasta!”
Una dintre doctrinele bisericii creştine este cea despre „iminenta revenire a Domnului Isus”. Toţi sfinţii adevăraţi din toate generaţiile au trăit cu presimţirea că El va reveni în timpul vieţii lor. Aceasta nu este dovada unei greşeli de interpretare a textului sacru, ci rezultatul unei foarte înţelepte decizii a lui Dumnezeu.
Orice bun părinte ştie că, la plecarea în oraş, nu este bine să le spui copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem pe la ora opt.” Dacă ar face aşa, copii poznaşi ar da casa peste cap până la ora şapte şi jumătate şi s ar apuca să pună totul în rânduială doar cu o jumătate de ora înainte de revenirea părinţilor.
Un părinte înţelept le va spune în schimb copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem repede.” O asemenea exprimare îi va face pe copii să stea cu adevărat cuminţi şi să pândească revenirea părinţilor, interpretând fiecare zgomot de afară drept un semn al reîntoarcerii lor.
Ca un părinte foarte înţelept, Dumnezeu le-a lăsat copiilor Lui prin Christos acest asemănător mesaj: „Iată, Eu vin curând! Şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 2:12; 22:7; 3:11; 22:20)
Aceasta l a făcut până şi pe apostolul Pavel să creadă că revenirea Domnului va avea loc în generaţia lui:
„Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară şi să n aveţi trebuinţă de nimeni. Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Christos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4:11 18)
iunie 6, 2008 in Aurel Popescu | 1 comentariu
De la fratele Aurel Popescu am primit acum câţiva ani mesajul următor:
„Dragă Daniel, Caragiale spunea: «Eu sunt omul care l a ascultat pe Caruso.» Tu, Daniel, eşti unul dintre cei care l au cunoscut şi l au pătruns poate cel mai bine pe Richard Wurmbrand. De aceea eşti îndreptăţit să scrii despre el şi familia lui. Ai şi inimă şi condei. Mă rog pentru tine să scrii cea mai bună carte despre Richard Wurmbrand. Pe când îţi iei un concediu prin însoritul Oregon, pentru că de ploile din California nu m am vindecat nici până azi? Cu dragoste, Aurel Popescu.”
Adevărul este că mulţi alţii l-au cunoscut pe Richard Wurmbrand mult mai bine decât mine. Ei n au vorbit însă deocamdată. Există încă şi mai mulţi care i au cunoscut pe alţi „sfinţi”, în care au văzut ceva din chipul Celui ce „lucrează în noi”. Chiar dacă nu suntem încă de talia lor, este datoria noastră să i prezentăm lumii din jur spre mărturie şi spre îndemn de mai bine. „În războiul sfânt, spunea un foarte inteligent creştin american, nu toţi ştim şi putem să tragem cu puşca. Oricare dintre noi însă poate purta gloanţele dintr o parte în alta, spre cei care ştiu şi vor să le folosească.”
Eu strâng în acest ciclu de „Amintiri…” toate mărturiile pe care mi le aţi trimis şi pe care unii dintre voi, binevoitori, mi le vor mai trimite.
(Sfarsitul volumului trei)
septembrie 17, 2008 in Aurel Popescu | Lasă un comentariu
(artă neangajată) Blog https://amintiricusfinti.wordpress.com/2008/04/13/aurel-popescu-
Titlu site 